Descoperă povestea din spatele paginilor scrise
Cred că aveam vreo nouă ani atunci când am descoperit prima mea carte preferată. Era vorba de Supraviețuitorii: Orașul pustiu, de Erin Hunter. Pe atunci nu prea citeam, însă adoram cățeii (inclusiv în prezent, că am vreo 12 câini).
Într-o zi mi-a recomandat cineva acea serie și voiam din tot sufletul să o citesc, însă nu era disponibilă la mine în oraș. I-am rugat pe bunicii mei din Timișoara să mi-o cumpere și țin minte că am terminat-o într-o zi. Coincidența este că tot în aceeași perioadă m-am apucat de scris.
Aveam nouă ani (din nou, pentru că la 9 ani s-au întâmplat multe) și, ca orice alt copil, mă uitam la desene animate. Eram obsedată de Lego Ninjago și la școală aveam o colegă cu care vorbeam toată ziua despre el. Făceam chiar și roleplay. Mi-a plăcut personajul pe care îl creasem pentru acest univers și mi-a spus de aplicația Wattpad, unde m-am apucat să scriu fanfictions. Nu erau deloc opere de artă, însă făceam ce îmi plăcea, iar asta conta cel mai mult pentru mine. La 12 ani, după câțiva ani de scris povești cu ninja, mi-au venit primele idei de romane, una din ele fiind cea a cărții Fonație.
Nu pot spune că am avut o sursă de inspirație, deoarece ideea mi-a venit brusc într-o vară când îmi scriam ceva temă de vacanță, iar adăugările la fel, când nu mă așteptam.
Creierul meu funcționează fără ca măcar să îi zic să mai creeze vreo idee. Vin ele pur și simplu și eu doar le notez pentru mai târziu.
Ce pot spune că m-a inspirat a fost basmul „Alice în Țara Minunilor”, pentru că fun fact: „Fonație” este de fapt un retelling a acestei povești. Se pot vedea mai multe similitudini atât la stilul de scriere cât și la unele personaje, care pot fi ușor asociate cu cele din basm. Nu puteam totuși să creez o lume drăguță și colorată, deoarece mintea mea nu se gândește în general la ce este frumos, ci la ce este real. Putem spune atunci că Adelina este o Alice ce a intrat într-o carte despre istoria României interbelice și a fost atât de șocată de cât de gri e lumea încât și-a pierdut vocea.
Din punctul meu de vedere, un scriitor nu poate spune că este unul fără să citească. Relația inversă este perfect normală. Un scriitor nu poate, în primul rând, să se dezvolte dacă nu citește și nu vede alte perspective. Nu se poate documenta. Nu își poate forma un stil de scriere concret. Nu poate verifica dacă este atât de original pe cât se crede. Nu se poate inspira. Îmi este greu să cred că un scriitor adevărat poate să nu citească, cărțile fiind până la urmă cele ce îl fac pe scriitor să își concretizeze cu adevărat gândurile.
Mult timp nu am putut răspunde la această întrebare, însă acum am și un top 3. Autorul meu preferat este Osamu Dazai, ceea ce pe cei apropiați nu îi miră deloc.
Ceea ce mă atrage la scrierile lui este emoția, și mai ales cum sentimentele transmise de el sunt aceleași pe care eu le simt aproape tot timpul. Citindu-l, am descoperit că stilul meu se aliniază cu al lui și că așa mi-aș dori și eu să fiu ca scriitor – să imprim realitatea între pagini și să le arăt celor care mă citesc toate gândurile care se plimbă prin capul meu.
Au fost momente și momente, pot spune. Am avut perioade în care cuvintele au curs de la sine și luni de zile în care abia de tastam o propoziție.
Nu îmi găseam cuvintele și parcă nu mai voiam să continui povestea. Știam clar ce va urma, că aveam tot planul cărții creat, dar în acele momente nu mă puteam alinia nici cu naratorul ironic, nici cu cel sentimental, deoarece această problemă a existat la ambele perspective narative ale recentei mele cărți.
Atunci când îmi vine idei noi sunt o persoană imprevizibilă chiar și pentru mine. Cum am spus și în alt răspuns, creierul îmi lucrează fără ca măcar să îi solicit asta. Am momente chiar și la trei noaptea când mă trezesc din somn și notez idei de cărți sau nuvele sau chiar versuri pentru vreo poezie. Orice carte am în plan mi-a venit atunci când făceam total altceva, ceea ce mă surprinde și pe mine.
Mulți ar crede că răspunsul la această întrebare este Martin, deoarece este personajul central al romanului, însă ați fi surprinși să aflați că este de fapt Geanina.
Ambele personaje sunt complexe și au niște personalități foarte aparte, și este logic că mi-a luat mult timp să le conturez așa cum mi-am dorit, însă atunci când scriam despre Geanina am întâmpinat cel mai des să nu pot scrie.
Nu îmi veneau cuvintele deloc și nu știam dacă interpretez bine ceea ce simte ea. Credeam că nu îi fac dreptate personajul dându-i o reprezentare slabă, însă singurul lucru de care aveam nevoie era să fiu naturală. Geanina este mereu cufundată în gânduri și se confruntă cu voci și umbre, exact ca mine, așa că asta a și fost soluția, să o creionez în așa fel încât să semene cu această parte a mea pe care o cunosc numai eu.
Nu identic, desigur, deoarece această reprezentare este păstrată pentru un alt roman.
Greu de zis cu exactitate cât a durat. Ideea o am din 2020, pe când aveam 12 ani. Prima variantă, care conținea strict perspectiv Adelinei, fără ca Geanina și Martin să existe măcar, a fost finalizată în același an. Cei doi protagoniști s-au născut abia doi ani mai târziu, când am încercat să scriu o a două variantă, mai apoi o a treia. Fiindcă ambele au eșuat, m-am concentrat pe documentare, care a durat până în mai 2023, când am început munca variantei finale, ce s-a concretizat în iunie 2024. Deci pot spune că a durat vreo 4 ani, iar în același timp pot aproxima durata la un an și jumătate dacă vorbim strict de varianta finală.
Cred că am o dată pe lună cel puțin un moment în care mă gândesc să nu mai scriu nimic doar pentru că nu pot tasta nici măcar o propoziție.
Există momente în care ideile sunt, dar cuvintele au plecat pe undeva în vacanță. În ultimul timp, aceste momente au venit din ce în ce mai des, deoarece am avut un an foarte complicat, și pot spune sincer că nu am putut trece peste ele.
În general aștept să vină câte o vacanță pentru a îmi lua zile întregi în care să scriu, deoarece eu nu pot scrie câte 500 de cuvinte pe zi, cum am văzut că fac alții. Eu scriu 5000 de cuvinte într-o zi în care chiar scriu. Atunci simt că mi-am făcut datoria față de mine și știu că am ilustrat fiecare idee pe care o aveam în plan în ziua respectivă.
Pentru mine succesul înseamnă să mă accept așa cum sunt și să fiu mulțumită de omul care am devenit.
Nu îmi doresc să am averi, ci să devin cine îmi doresc să fiu: să fiu un autor cu multe cărți publicate (că pruncii mei merită să își aibă poveștile concretizate), să termin facultatea, masterul și doctoratul pe care le doresc, să învăț toate limbile străine pe care vreau să le vorbesc fluent și să am și un job pe lângă care să îmi placă și să îmi dea oportunitatea de a trăi bine.
Pe lângă asta, vreau să pot sta cu câinii mei și cu alți câini liniștită, să pot ajuta cât mai multe necuvântătoare, deoarece succesul moral este cel mai important, iar animalele au cel mai mult nevoie de oameni buni la suflet.
Să treacă de granițele publicului de pe booksta. Dacă ești activ vei putea atinge cititorii deja pasionați de autori români, însă mult mai greu este să îi convingi pe cei ce nu au citit până acum autori români contemporani să îți achiziționeze cartea.
Această problemă este cauzată de mentalitatea care încă persistă la mulți cititori, cum că autorii români scriu prost. Evident, asta nu e adevărat, deoarece dacă un autor nu ți-a plăcut nu înseamnă că niciunul nu scrie pe gustul tău.
În primul rând, schimbarea începe de la mentalitate, și din păcate sunt încă mulți români care asociază literatura autohtonă cu programa de bacalaureat sau cu autorii mari care poate nu le plac.
Din această cauză cred că toți scriu prost doar pentru că au avut o experiență neplăcută cu un autor, ceea ce este valabil dacă vorbim de orice gen literar sau cărți dintr-o țară anume.
Toți am avut un moment în care am spus „nu citesc cărți din genul X sau din țara Y că am citit o carte de genu care nu mi-a plăcut”, dar este deranjant să auzi asta ca autor. Aici mai există încă o problemă. Mulți oameni, vorbind aici de adulți, nici nu au habar că existăm, și îi văd că scriu pe Facebook că „țara asta nu mai are scriitori” sau că „tinerii ăștia nu se mai ocupă cu literatura, nu citesc”, ceea ce este complet fals.
Pentru ei ar trebui ca autorii, dar mai ales editurile, să își extindă publicul și să încerce cumva să ajungă și la categoriile care nu aparțin zonei de booktok sau bookstagram, ceea ce este o mare provocare.
Iar în final, cei care știu de noi tot nu vor dori să ne susțină și cel mult vor cere pdf-uri pe grupuri de Facebook, chiar dacă scrie strict că nu ai voie să ceri cărți de la autori români (chiar dacă asta s-a pus în regulament nu pentru că e normal să respecți un autor mic din țara ta, ci pentru că unii autori au dat report la grupuri). Este dificil să găsim o cale sigură și rapidă prin care să putem lărgi publicul autorilor români, deoarece mentalitatea ne ține pe loc.
Este foarte greu să mă gândesc la o singură perioadă, deoarece iubesc atât Egiptul antic, cât și Renașterea, cât și Transilvania antebelică, Japonia medievală și România interbelică.
Luând în calcul că deja am scris despre România interbelică, aș alege Japonia medievală, însă atunci mi-aș dori ori să fiu un bărbat, ori o nouă variantă de Mulan, pentru a deveni samurai. Poate vreodată voi scrie măcar o nuvelă despre această lungă perioadă din istoria Japoniei, cine știe, deoarece mereu mi-au plăcut samuraii.
Cel mai probabil e un același om. Sunt genul de persoană care e în realitate așa cum își dorește să fie și pe hârtie.
În romanele mele îmi doresc să arăt câte o parte din sufletul meu și să fac ca fiecare carte sau poveste în plus citită din viitorul meu portofoliu să îl facă pe cititor să mă cunoască mai bine. Dar totuși, atunci când nu scriu sunt mereu pe fugă. Nu mai știu ce și cum să fac. Ba citesc, ba învăț japoneză, ba învăț spaniolă, ba fac subiecte la logică pentru a lua premiul 1 la olimpiada națională de anul viitor (că anul ăsta m-am oprit la locul 5), ba mă uit pur și simplu pe YouTube. Chiar dacă pare că am o grămadă de făcut, atunci când cineva mă întreabă ce fac eu cel mai probabil tot o să zic că stau.