Descoperă povestea din spatele paginilor scrise
În general, cărțile clasice de povești m-au fascinat de la o vârstă clasică: „Mica Sirenă”, „Fetița cu chibrituri”, dar și toate poveștile de Frații Grimm citite de bunica mea. Prima carte ce mi-a rămas la suflet și mi-a deschis apetitul pentru lectură am citit-o pe la opt ani jumătate și a fost „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. Îmi aduc aminte și acum că am citit-o chiar în Ajunul Crăciunului, sub brad, așteptându-l pe Moș Crăciun.
Aveam talent la scris de mică. Profesoara de Română din școala generală mă trimitea la diverse concursuri de creație. Am participat la asemenea concursuri și în limba franceză. Scriam compuneri și poezii foarte frumoase, dar nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că aș putea scrie romane. Chestia asta a venit târziu, când aveam douăzeci și nouă de ani. În noaptea de 1 spre 2 iulie 2020 am început să scriu fără niciun plan și fără nicio schiță primul capitol din romanul meu de debut, „Rivali în fotbal și în dragoste”. Am crezut că doar mă joc puțin, fiindcă nu mă lua somnul. De fapt, acela a fost momentul în care am devenit autoare de ficțiune și nu m-am mai oprit până astăzi
Prima sursă de inspirație a fost filmul „The Outlander” făcut după romanul Dianei Gabaldon, „Călătoarea”. După câteva episoade, mi-am zis că aș putea să inventez un „The Outlander” românesc despre strămoșii noștri. Pe acea vreme, eu scriam la volumul doi din „Iubito, te-am jucat la Poker!”. Am întrerupt totul. A doua zi, am început să caut surse istorice despre daci. Cunoșteam și eu destule lucruri, dar mai aveam de aflat niște chestiuni savuroase. I-am citit din scoarță în scoarță pe Vasile Pârvan, Hadrian Daicoviciu, Ovidius, dar și pe alții.
Da. Cred că dacă nu ești un bun cititor nu ai cum să fii un bun scriitor.
Am mai mulți autori preferați. Îmi plac foarte mult Gabriel García Márquez și Haruki Murakami, pentru că sunt o fană a realismului magic. Îmi plac mult și Mircea Eliade, Aleksandr Pușkin, sau Elif Shafak, pentru complexitatea creațiilor lor. Ador genul literar historical-romance și de aceea nu ratez nimic scris de Maurice Druon sau de Philippa Gregory.
Nu, am un stil propriu și original. Nu imit pe nimeni, nu cred că semăn cu nimeni. Încerc să mă inspir din tehnicile de scris ale Philippei Gregory atunci când am proiecte historical-romance. Mă uit cu atenție la faptul că are mai mulți consultanți științifici, la limbajul arhaic, dar totodată simplu pe care-l folosește. Lucrurile acestea mă ajută. Dar atât. În rest, fiecare scriitor își dezvoltă propriul stil, își croiește propria cale.
În procesul de scriere, te lovești mereu de noi provocări. Uneori este simplu atunci când ai idei și găsești ușor sursele documentare pe care le cauți. Alteori, îți prinzi urechile în subiecte grele, îți dai seama că poate ar fi trebuit să cunoști bine o anumită limbă străină ca să poți pricepe mai ușor niște aspecte.
Mi-a fost foarte dificil la scrierea romanului „Captivi între dragoste și război. Jurnal din Kiev”, că nu știam cum să traduc o anumită terminologie (în special militară) din limba rusă. La fel, a trebuit să mă dau puțin peste cap legat de tema romanului „Iris. Dragoste și Moarte” în legătură cu naționalismul basc și mișcarea separatistă din Țara Bascilor. În ambele cazuri, am finalizat cărți extrem de interesante și bine primite de public.
Dar asta este frumusețea scrisului – să cercetezi, să afli, să înveți, să interpretezi și să-ți imaginezi.
În mod clar, dacă nu ai o schiță generală a cărții, îți va fi foarte greu să conturezi o poveste coerentă, cu o structură logică. De aceea, eu cred că este imperios necesar să deții acea schiță și să te documentezi meticulos asupra subiectului pe care îl abordezi în romanul tău.
O documentare deficitară se observă din prima atunci când citești o carte. Dacă mai este vorba și despre ficțiuni istorice, așa cum sunt două dintre romanele mele, „Povestea călătoarei în timp” și „Captivi între dragoste și război”, atunci documentarea este punctul de la care îți pornești ideea cărții.
În momentele mele de izbucnire creativă sunt dedicată sută la sută proiectului la care lucrez. Nu mă mai uit la ceas, mă prinde dimineața sau seara scriind, după caz.
Sunt detașată față de unele evenimente din jurul meu pe care nu le consider importante.
Nu mă întreba cu ce a fost îmbrăcată vecina cu care m-am intersectat în bloc, nu mă întreba în care vagon am urcat în metrou la întoarcerea spre casă. Dacă am inspirație sunt cu gândul doar acolo, dar asta doar în momentele în care îmi permit să fiu detașată.
În „Povestea călătoarei în timp” mi-a fost mai dificil să construiesc personajele din Dacia. A fost o reală provocare să îmi imaginez cum erau dacii, în secolul I d.Hr. Am fost foarte atentă în construirea protagonistului Cotiso. Trebuia să fie și chipeș, și aranjat, și dac, și barbar, și finuț, și luptător, ca să placă publicului feminin. Dar mai ales să-l placă Ema, o fată pretențioasă, cu studii, din secolul XXI.
Da, am avut și astfel de perioade în viața mea de autoare. Este simplu, în general. Dacă nu am inspirație sau chef de scris, nu scriu. Mai aștept, mă mai documentez. Nu scriu doar ca să-mi iasă cărțile la număr. Scriu doar atunci când mă pasionează un subiect, când cred că pot aduce ceva nou în tagma mea și când pot contura povești pe placul publicului meu țintă.
Consider că succesul are mai multe nuanțe. Succesul „standard” al unui autor român este să fie promovat și vândut bine, atât în mediul online, cât și în librăriile fizice, să fie prezent cu cărțile lui la târgurile de carte din țară, să fie cunoscut în bună măsură de publicul-țintă al creațiilor sale.
Dar pentru mine, adevăratul succes este să ajungi prin ceea ce scrii la inimile oamenilor.
În primul rând, librăriile online și fizice ar trebui să promoveze mai mult autorii români decât pe cei străini.
În al doilea rând, televiziunile, blogurile, vlogurile și ziarele online ar trebui să promoveze mai multe scriitorii români, mai ales pe cei tineri și mai puțin faimoși.
Din păcate, rubrica de cultură este puțin prezentă sau de-a dreptul absentă în multe locuri.
Eu am deja o meserie. Sunt consilier în domeniul patrimoniului cultural în cadrul unei instituții publice. Îmi place ceea ce fac și mi-e dor să mă întorc la serviciu.
Cred că mi-ar fi plăcut să fiu puțin în locul Emei, din „Povestea călătoarei în timp”, în ciuda probelor dificile la care am supus-o. Ador istoria și de multe ori mă gândesc cum o fi arătat în realitate X personalitate care a marcat istoria.
Cel mai mare vis al meu este să ating succesul pe plan internațional și să-mi văd unul dintre romane ecranizate.
Mi-aș dori să călătoresc pe la 1472, în vremea lui Ștefan cel Mare. Mă încântă ideea de a recupera, a romanța și a rescrie file din istoria românilor, astfel încât să le fac atractive pentru tineri.