Descoperă povestea din spatele paginilor scrise
Un cântec, un nenorocit de cântec, din cauza căruia am reușit cumva să bat câmpii în mai mult de 700 de pagini. Pe vremea aia nu mă omoram cu sea shanty-urile, apoi mi-a intrat la recomandate Johnny Boy de la Santiano – mână divină, soarta, karma și orice pretext așa, mai de suflet, dacă mă întreabă cineva – și am zis că ia uite! Ceva mai pirateresc. Na, ce noutate!
Pe urmă, m-a lovit curiozitatea: pirații își îngropau pe bune comorile? Iar un Google Search – mai nenorocit decât cântecul – mi l-a pus în față pe căpitanul Kidd, a cărui comoară o caută Cormoranii mei.
Nava mea n-avea încă nume și nici echipaj, dar atunci a fost prima oară când am urcat la bord.
Am o listă lungă, dar o să spun Scott Lynch. Nu pot să uit de Minciunile lui Locke Lamora și cum mă surprindea la fiecare pagină.
Pentru volumul I, aș zice începutul, cu Hugo beat mort în prăvălia lui Fan, și partea de final, când ajung pe Nova Scotia, care se continuă în primele pagini din a doua carte. De asemenea, scenele care au necesitat cunoștințe de navigație au fost adevărate provocări (în continuare îi mulțumesc de ajutor lui Sam Riggs, marinarul care mi-a fost alături).
De-a lungul celor 9 drafturi de Busola, toate personajele erau deja complete și stagnau – știam că Seraphim e înțepat sau că Shan e arogant. Nicio idee pe care o aveam pentru ei nu mă surprindea și nu apărea ca out of character.
Și-apoi, vine Hugo. În situațiile în care ajungea, orice aș fi pregătit era taman degeaba. Scriam și rescriam și eram un autor al naibii de prost, că nu știam să ascult de personaj – nu se potrivea, iar problema nu era nici în cuvinte, nici în formulări, ci în acțiunile lui.
Imediat cum îmi dădeam seama de asta, potriveala pe care o găseam era opusul. Încerca să-mi spună că n-avea carismă, ci temeri. Că nu era un căpitan demn câtuși de puțin, dar trebuia să pară. Și că, uneori, măștile i se mai crăpau.
Predictibilitatea n-a fost o croială bună pentru Hugo. Iar dacă prima oară m-am frustrat, crezând că pierd controlul și că am un personaj scris haotic, am învățat să urmăresc firul potrivelilor și să mă conving singură – prin backstory, prin gesturile lui fie de dirijor, fie de animal – că haosul a fost cea mai bună alegere pentru el.
Am zis de multe ori că Busola a fost obsesia și depresia mea. Spuneam că mă las, plină de nervi, uneori plângând, iar câteva ore mai târziu eram iar pe front, în fața laptopului. N-aveam nicio metodă prin care să-mi înmoi bâzdâcii de scriitor prea exigent sau care dă de greu.
Pur și simplu, motivația venea din nevoia de a continua povestea în care eram atât de prinsă, iar inspirația venea din și mai mult scris și, eventual, din citit.
Un cerc vicios, nimic mai mult.
În ceea ce privește scrisul, succesul meu ar trebui să mă facă să mă simt ca un autor împlinit.
Întâi, a fost succesul de a-mi ține cartea în mână.
Apoi, acela de a sta de vorbă cu cititorii la Bookfest și Gaudeamus, de a semna cărți, de a mă implica și de a da sold out. Un succes mai mare de atât s-ar categorisi, mai degrabă, drept vis.
Să ajungă cărțile lor la cât mai multă lume cititoare. Cu opțiunile nenumărate de pe piața de carte, nu mulți ar pune mâna în mod special pe o carte românească, chit că e fantasy, istorică sau de dragoste.
Mi se pare că provocarea este să obținem o șansă. Apoi, lumea se convinge că e ceva și de capul nostru și, din câte am observat, revine.
Expunerea pe social media și publicitatea în orice fel și chip sunt, după mine, cele mai importante, odată cu renumele autorului și cu genul cărții.
Spre exemplu, o editură mică ar putea avea câțiva autori dedicați, care își cresc vânzările și numele prin activitatea pe social media, dar și prin abordarea unui gen literar frecvent consumat de cititori. În același timp, o editură mare nu ar putea să garanteze succesul unui autor care scrie, să zicem, pe o nișă istorică.
Firește, acestea sunt liniile mari. Rețeta nu e nicăieri aceeași.
În pielea lui Jacob m-aș plictisi, în a lui Mazu aș suferi mai mult decât să pot duce. Din pielea lui Shan aș vrea să sar și să scap.
Când vine vorba de Busola, însă, nu cred că mai am dreptul să aleg. Personajul m-a ales deja pe mine. Deși, la început, am crezut că în Mazu mă voi oglindi mai mult, am avut surpriza să mă trezesc față în față cu Seraphim și să-mi dau seama cât a șterpelit din mine. Poate și eu, puțin, din el. Așa că Seraphim să fie.
Să-mi văd cărțile traduse pe rafturile internaționale. Și poate să arunc cu niște speranță în literatura română contemporană, că pulsul îi e cam slab printre cititori.
Să mă teleporteze cineva în Scoția 1800 sau în Anglia 1400 și s-ar putea să rămân cu datorii și cu recunoștință eternă.
Istoria e vastă, iar eu sunt o nesătulă, dar momentan aceste două perioade mă interesează pentru manuscrisele pe care le am în lucru.
Mai înainte de oricine au fost toți autorii din literatura cu care m-am îndopat când eram mică au avut un impact mai mare decât pot oricum să conștientizez – m-am pomenit că-mi bubuiau în cap ideile și cuvintele și nu știam de unde. La pachet cu ei, firește, și traducătorii.
Dar dacă e să pun punctul pe i, persoanele care m-au ajutat să-mi îmbunătățesc scrisul sunt redactoarea mea, M.K.Lynn, și maestrul Florin Iaru, la cursul căruia încă nu-mi închipui cum am reușit să mă strecor. Le mulțumesc enorm.
Asta-i ca plantele cu fotosinteza. Fără, nu se poate. Cărțile se nasc din cărți și autorii-s toți niște hoți. Atât.
P.S.: Dacă ești autor și te strâmbi la ce tocmai am zis, știu că măcar un cuvânt tot ai furat din cartea altuia.
Știți dopurile alea de șampanie care sar, iar după ele sare și șampania, pentru câteva secunde?
Dacă nu pun mâna pe foaie când îmi vine o idee, pot să-mi iau adio.
Iar când trebuie să mă pun la birou să scriu și am norocul să vină inspirația, ei bine, atunci ceilalți pot să-și ia adio. M-au văzut destul la față în ziua aia.
Undeva la doi ani și jumătate, spre trei, cu tot cu etapele de redactare și editare, în care cartea a suferit rescrieri masive.
Nu regret niciun minut.
Limbarnița mea tehnică ar spune multe acum: adverbe, repetiții și tot ce zgârie retina unui scriitor care a trecut de o sută de ori peste manuscris și tot mai găsește câte ceva de jumulit, în afară de părul din cap.
Răspunsul cu care sunt mai împăcată e însă altul: nimic.
Hobby-ul pe care îl am cel mai mult la inimă este scrima istorică (HEMA – Historical European Martial Arts). Am ajuns acolo cu gândul că mă voi documenta pentru cărțile mele pe viu, dar ăsta a decăzut ca obiectiv din primele ore de antrenament. E ceva în a avea o spadă în mână și o mască pe cap, ceva care îmi dă două palme de la realitate și mă face să simt că trăiesc mai din plin.
Tot la capitolul sporturi, obișnuiam să fac echitație. Sar și acum în șa oricând se poate, deși se ivește ocazia mai rar. În rest, îmi place să cânt la pian, să fac poze și, din când în când, pictez pe haine.
Mi-ar plăcea să văd edituri mari, construite pe traduceri, înclinând capul către mai mulți autori români. Sunt conștientă că nu ar fi culmea profitului într-o primă instanță și ar necesita timp și dedicare, dar aceasta este o măsură care s-ar putea lua.
Autorii capătă expunere și prin intermediul unei imagini care să îi reprezinte – editura -, iar o astfel de lansare în lumea literară i-ar scăpa de multe dintre chinurile și incertitudinile promovării individuale; le-ar oferi un public mai larg, dispus să ofere acea șansă de care vorbeam mai devreme.