Descoperă povestea din spatele paginilor scrise
Am început să scriu de când am învățat să țin stiloul în mână. Și nu, nu sunt metaforică. Țin minte ca aveam un carnețel pe care domul învățător ne-a pus să-l facem: cu expresii frumoase din lecturile noastre.
Mă inspiram de acolo și scriam poezii. Mai apoi când am devenit Ada, adică sora mai mare, mă plictiseam să le spun fraților mei mereu aceeași poveste despre pantoful de cleștar sau ursul care și-a pierdut coada în baltă. Începeam și eu să mă plictisesc. Așa că la început făceam alt final poveștilor ca mai apoi să inventez altele noi pe loc. Cam ce-mi tuna mie în cap.
Haiducul din Cetate nu a fost prima carte la care am început să scriu. Mai am câteva drafturi în laptop.
Țin minte că, într-o seară, după ce sora mea se spălase pe cap, m-a rugat să o pieptăn. Și atunci am început să fredonez aiurea și la gură mi-a venit Cântec cu haiduci. De la acea piesă am început să-mi pun întrebări: Cum ar fi ca haiducii să trăiască în Cetate? Dar dacă un haiduc ar fi fiul unui boier? Dar dacă fiul ar fi de fapt o fiică? Și din întrebare în întrebare am ajuns să dezvolt firul poveștii.
Oh, da. Mai întâi trebuie să te îndrăgostești iremediabil de carte, de citit – pentru a fi scriitor. Este cumva în firescul lucrurilor. Ca atunci când vorbim de un medic de exemplu… nu ar fi putut ajunge acolo dacă nu i-ar fi plăcut să descopere tainele corpului uman sau animal.
Să fii scriitor înseamnă să fii de fapt un cititor care oferă, la rândul său, ceva altor cititori.
În ceea ce privește volumele 2 și 3 (care inițial erau o singură carte), pot spune că, având un pic de experiență în spate, povestea a curs de la sine. Personajele îmi spuneau mie întâmplările, trăirile și dorințele lor, iar eu le transcriam în text. Practic, ca și scriitor ești puntea de legătură dintre personaje și cititori.
La volumul 1 a fost ceva mai dificil… era primul proiect în care credeam cu adevărat și pe care l-am dus la final. Am avut momente când nu aveam inspirație sau nu-mi plăcea cum îmi ieșea o scenă, dar nu puteam trece mai departe și să revin. Așa sunt eu. Partea dificilă a urmat după ce am terminat cartea și am trimis-o la edituri.
După doar două săptămâni am primit primul refuz, care a fost telefonic. Modul în care mi s-a vorbit și cum mi s-a zis “NU” m-a făcut să vreau să șterg tot. Să nu mai public nimic. Eram la un singur pas de a face asta, dar Olga, povestea ei mi-a dat puterea de a merge mai departe.
Miezul nopții. Perioada de examene – sincer, atunci sunt cea mai creativă. Muzică. Replici random pe care le aud în jurul meu.
Pentru mine este crucială. Chiar dacă universul este fantasy, deci ceea ce este în carte e ficțiune 100%, pentru a plasa acțiunea temporal a trebuit să adaptez limbajul, decorul și gândirea personajelor, astfel încât să fac cititori să simtă epoca medievală cu adevărat. Până să apară harta în volumul 3, eu o aveam făcută pe hârtie în agenda mea de autor.
Off, cred că Olga. De ce? Sincer, pentru că este Alexandra Drestaru captivă într-o lume fantasy medievală. În volumul 1 sunt eu 80%, urmând ca în următoarele ea să devină un om independent, care-și croiește singură drumul, însă are și din personalitatea mea.
Atunci când am scris-o pe ea și l-am construit și pe Andre, mi-am dat seama ce fel de bărbat vreau și asta a fost greu pentru că împărtășeam ceva al meu cu lumea întreagă.
Scrisul te face vulnerabil, îți expune slăbiciunile.
Dacă vă referiți la primul vol, a durat cam 6-7 luni, din momentul în care am început să scriu și până am terminat ultima propoziție.
Volumele 2 și 3 – cam 1 an jumătate.
Oh, de foarte multe ori. Nu știu dacă neapărat îmi lipsea inspirația, ci modul în care să transcriu ce avem în inimă și în minte pe foaie.
Nu-mi plăcea nimic din ceea ce vedeam pe monitor, așa că ștergeam de zeci de ori. Am mai încercat să las scena aia neterminată și să scriu mai departe, dar la mine nu merge.
Trebuie să am totul pus la punct, trebuie să trăiesc fiecare cuvânt înainte de a-i da drumul în poveste.
Nu aș schimba nimic. Nu o zic din orgoliu sau mândrie. Da, există greșeli și loc de îmbunătățire, dar ceea ce am scris în Haiducul din Cetate reflectă modul mea de a fi, de a trăi, de a simți la 16 ani (la 17 ani am publicat-o). Este o parte din mine. A fost ce am putut da mai bun la acea vreme. Și ce am făcut atunci mă ajută acum.
Succesul… știți, acum toată lumea vorbește despre succes și ne este rușine de eșec. Că vai, dacă nu vinzi nu știu câte cărți, povestea ta este un eșec.
Nu! Succesul nu se numără în volume vândute sau recenzii doar de 5 steluțe. Succesul înseamnă când îmi dă mesaj un cititor și-mi spune că a plâns la cartea mea, a simțit ceva citind-o sau că încă se mai gândește la personaje după ce a terminat de vreo săptămână povestea.
Succesul înseamnă să ajung la inima cititorului, să-l scot puțin din cotidian și să-i ofer o aventură pe care n-o va uita.
Cred că este un cumul de factori. Este adevărat că dacă publici la o editură mai cunoscută, vei avea cartea expusă unui public mai larg. Dar cred că cea mai bună reclamă a unui scriitor este modul în care reușește să ajungă la inimile cititorilor. Dacă unul dintre ei vorbește despre carte și o face cunoscută, poți spune că ai dat lovitura.
Să nu mai fie comparați cu cei din afară. Atât în ceea ce-i privește pe cititori cât și pe ei înșiși.
Nu este bine să te compari cu alții. Noi suntem unici. Scriem unic. Și cel mai important este că scriem FOARTE BINE.
Am văzut cărți traduse la edituri mari care nu se ridică la nivelul unor romane publicate de noi. Când vom înțelege că nu toate cărțile românești sunt că “Ion” sau “Enigma Otiliei”, atunci cititorii vor avea mai mult curaj.
Pentru mine a fi scriitor este un hobby, nu o meserie. Din păcate, încă în România nu se poate să trăiești doar din scris. Dar ca meserie, nădăjduiesc să mă ajute Dumnezeu să trec de admiterea care mă desparte de ceea ce-mi doresc să fac pe mai departe. Voi dezvălui abia după ce se va întâmpla… știți cum se spune în basme: dacă zici dorința, nu se mai împlinește.
Foarte bună întrebare… Alexandra Drestaru este o fată simplă care tinde să iasă din mediocritate. Am spus asta de fiecare dată când am fost întrebată.
Sunt o fire ambițioasă – iese capricornul din mine – și extrem de determinată. Îmi place să țintesc cât mai sus… însă ceea ce-mi doresc eu cel mai mult este să fiu OM și să ajung să-L iubesc cu adevărat pe DUMNEZEU. Doar el îmi dă puterea de a mai face încă un pas.