Descoperă povestea din spatele paginilor scrise
Mi-a plăcut să fac compuneri la română dintotdeauna, dar am început să scriu cu adevărat în vacanța de vară dintre a IX-a și a X-a.
Era o noapte cu o lună plină fabuloasă, iar eu nu puteam să dorm. Ideea primei cărți a venit atunci și acolo, cu mine încercând să adorm și cu lumina lunii reflectată asupra chipului meu. A fost… transcendental. De atunci am știut că asta e menirea mea.
Universul Harul a luat naștere dintr-o idee simplă: fantome în culori. Îmi amintesc că mă îndreptam spre casă de la liceu și prinsă în reverii, privind pe geam, m-a trăsnit conceptul ăsta. Apoi am vrut să am creionată povestea unei fete tinere, aiurită, fără prieteni, practic tipul acela de outsider care în timp devine ceva mai mult.
Sinceră să fiu, am vrut să-mi spun povestea de adolescentă atipică și introvertită, plus să adaug elemente fantastice și conceptul cu fantomele colorate, presărând pe alocuri o parte religioasă – în cele mai grele momente asta m-a salvat – cât și răspunsuri la unele întrebări la care nimeni nu are un răspuns concret – ex. de ce mor unii oameni atât de tineri dacă nu apucă să trăiască viața?
Pe scurt, răspunsul overall ar fi: viața, as it is.
Nu cred că m-a inspirat cineva direct, dar indirect probabil că sunt suma autorilor pe care i-am citit, într-o măsură și suma experiențelor negative trăite, într-o măsură definitorie. Vrând nevrând, ajungi să ai stilul tău după câteva sute-mii de pagini scrise.
Probabil că răspunsul meu este diferit în funcție de starea pe care o am, de aceea acum îl voi menționa pe Philip K. Dick, autor de romane SF. Îmi place autenticitatea lui, dimensiunea umană a personajelor, absurdul, toate combinate mereu în idei inteligente pe un fundal SF.
Dick te face să te înfiori în fața unor concepte la care poate nu te-ai gândit niciodată, iar dacă ai făcut-o deja, are cumva acest fler de a-ți schimba perspectiva. Mi se pare că citindu-l, am devenit mai aware de anumite lucruri pe care înainte nu le băgam de seamă.
Depinde. Pot să scriu la comandă, dar nu mă pot abține să nu scriu atunci când lucrurile țipă să fie scrise.
Un moment ciudat a fost când scriam de atâtea ore la seria Harul încât aproape am început să delirez. Cred că eram a X-a sau a XI-a. Eram singură în casă și liniștea totală era străpunsă de simfonia… prizelor. Dacă nu m-aș fi speriat, cine știe ce aș mai fi captat.
Lăsând gluma deoparte… atunci am realizat că nu trebuie să scriu mai mult de 8-10 ore fără să mănânc/ dorm suficient.
De la artă la nebunie nu e decât un pas.
Am început să scriu la prima ediție în vacanța de iarnă, în decembrie 2009 și a fost gata în martie 2010. A doua ediție a constat într-o reeditare de cam 9 luni în 2022. Do the math.
Da, au fost momente de adulthood, cum le numesc eu, când câștigarea existenței a contat mai mult decât scrierea efectivă de cărți, deși sufletul mi se rupea.
De exemplu, anul trecut am scris şi editat toată Bezna, în paralel îmi căutam un nou loc de muncă pentru a scăpa de un loc toxic. A fost foarte dificil să găsesc un echilibru între interviuri, probe tehnice, scris printre picături, probleme de sănătate și tot așa. Am decis să fiu mai blândă cu mine, dar este un proces ongoing. I’m still learning.
Foarte greu pentru un debutant. Prima mea carte publicată nu a fost Harul, dar chiar și pentru seria asta a fost destul de greu. Poate dacă piața de carte ar fi ceva mai diferită, dacă autorii ar avea parte de mai mult respect și nu ar fi tratați ca niște neica nimeni, situația ar fi mai bună.
Dar până atunci, nu ai decât să joci jocul așa cum este, sau să scrii direct în engleză sau altă limbă de circulație internațională și să accepți regulile lor.
Un lucru nou? Că indiferent cât de bine scrii, câte premii literare ai câștigat, tot vor fi edituri care îți vor cere bani.
Talentul singur nu garantează publicarea unei cărți în România. Sau faptul că editurile mari nu au niciun interes în scriitori no name.
Este nevoie să reușești internațional ca să te bage în seamă o editură recunoscută. Sau, cea mai amuzantă realizare, dacă ai publicat la o editură mare, asta nu îți garantează viitoare colaborări cu respectiva editură, și nu neapărat din cauza unor presupuse vânzări mici, motivul poate rămâne necunoscut. Ca să rezum: lipsa de transparență și de profesionalism.
Cine crede asta? Serios întreb. În România ÎN NICIUN CAZ nu este profitabil. În alte țări unde cititorii reprezintă un procent serios al populației, acest lucru este posibil, dar la noi cu un 4-6% din populație care a cumpărat o singură carte într-un an, conform unui studiu recent… cifrele vorbesc de la sine.
Da. Dar nu cred că are sens să fac muncă dublă când pot face ceva nou.
Mi se pare de succes când văd autori și afișe imense cu operele lor, sau titlurile lor săptămâni întregi în topuri. Pe de altă parte, odată ce ai atins câte o limită anterior impusă, vei vrea mai mult. Credeam că este de succes să publici, am reușit asta. Apoi am vrut să am cel puțin un bestseller – am trei în prezent. Acum vreau o ecranizare după cel puțin o carte scrisă. Cred că nu am un răspuns pentru că nimic din ce am realizat nu mi-a adus cu adevărat fericire, ci burnout și boli. Când am să descopăr, îți voi zice numaidecât.
Nu îmi câștig existența din scris cărți, ci din scris cod. Totodată, dacă ar fi să fac altceva, total diferit de cele două, ar fi psihoterapie.
Îmi place să mai cânt la chitară – doar să o zdrăngăn puțin – călătoritul, bodybuilding – știu că nu arăt, uneori yoga și balet. Hobby-ul meu este să fac lucruri de obicei noi în fiecare an.
Probabil aș vrea să fiu Dori, pisica din Harul. No stress, e pufoasă și lumea o place. Şi chiar dacă nu ar fi plăcută, mâței tot nu i-ar păsa.