Descoperă povestea din spatele paginilor scrise
Cartea mea cu relatări biblice a fost primul contact pe care l-am avut cu literatura. Mama îmi citea din ea încă de când m-am născut. Mai târziu, am ajuns să citesc din ea singur, în fiecare zi. Mă bucur mult că se produce și astăzi, într-o variantă revizuită, și că poate fi accesată și online (jw.org).
Mi-am dorit ca poveștile pe care le citeam și figurinele cu care mă jucam să nu se termine niciodată, să rămână lângă mine. De aceea, continuam să le port în gândurile mele, pe care, mai apoi, tata le așternea pe hârtie (eu nu învățasem încă să scriu).
Acesta a fost primul volum pe care l-am lăsat „să curgă”. Nu mi-am impus nicio temă, nicio restricție. Pur și simplu, m-am uitat în jur și am început să scriu. Despre iubire, despre prieteni. Dar, cel mai pregnant, așa cum am realizat după ce le-am recitit, despre suferință. O suferință puțin mai diferită, totuși. Nu acea suferință care doare, ci care întunecă fundalul pentru ca soarele să răsară. Acea suferință care lasă ușa deschisă celor mai frumoase momente.
Clar. Cititul îți oferă acea „intuiție literară”, te ajută să sesizezi ce transformă o carte într-o operă valoroasă, care trece proba timpului. Este antrenamentul de dinaintea meciului, imperios necesar dacă vrei să câștigi.
Îmi place foarte mult poezia scrisă de Ana Blandiana. Am o nespusă apreciere și pentru câțiva songwriteri, care aduc poezie și în muzică: Alexandru Pelin, Vlad Luca, Paul Iorga și Denis Roabeș.
Inspirația e direct proporțională cu expunerea mea la lumea din jur. Dacă am ca obiectiv să scriu în fiecare zi, reușesc să schițez ceva. Cel mai mult îmi place, însă, atunci când sunt lovit atât de puternic de o emoție, încât trebuie neapărat să deschid notițele și să pun totul în versuri.
Aș spune că e cheia unei scrieri care să nu se simtă clișeică. Atunci când ai mult contact cu arta (muzică, poezie, film, teatru) e foarte ușor să preiei unele idei pe care le-ai auzit și, fără să îți dai seama, să le consideri ca fiind ale tale, alunecând în acea zonă „colectivă”. Însă doar atunci când te privești în oglindă, când îl ai în față pe adevărul „tu”, poți scrie ceva original, ceva cu însemnătate (pentru tine și cititori).
Ne place să credem că revenim la cele mai profunde idei. Adevărul este, însă, că orice carte înseamnă, de fapt, o comunicare între două suflete și că îi citim pe cei mai sinceri în această privință, care au curajul de a arăta cu degetul lucrurile de care noi fugim.
„dacă tata a învins”, din b-side. Imaginea unui adolescent fără tată este mereu plină de durere. Și mai dureros e să trăiești cu ea în fiecare zi. Un lucru interesant, totuși, e că ajungem să îi apreciem mai mult pe cei care nu mai sunt lângă noi.
Moartea scoate la suprafață tot ceea ce a realizat o persoană de-a lungul vieții. Deodată, te întrebi ce vei lăsa și tu în urmă. „dacă tata a învins” creionează tocmai acest stadiu, acea durere productivă. În plus, conține versurile mele preferate:
„Mi-a lăsat armura-n cui
Când era alfa și eu pui
Dacă m-ai vedea acum, tati, în linia-ntâi”
Zone out. Apăsări frenetice pe tastatură. O privire aruncată în zare pentru a-mi aminti ideea ce mi-a zburat prin minte acum câteva secunde.
#197, înainte de Closing Act. Sau „voi e un noi fără eu”, din b-side. Adevărul e că aș da orice ca timpul să își ia puțin ochii de la noi și să ne lase, chiar și pentru o singură seară, să ne jucăm iarăși telefonul fără fir. Să ascultăm melodii până târziu în noapte și să încercăm să ghicim cine le-a ales. Să ne vedem pe Zoom în fiecare zi.
Aproximativ un an. Puțini știu că, de fapt, totul a plecat de la o idee complet diferită. Mi-aș fi dorit ca, la un an după lansarea primului volum de poezii, în 2023 (dacă pot numi o colecție de 20 de creații în versuri volum), am vrut să scot o versiune cu mai multe poezii decât cele 20 din original, poezii mai mature, poate chiar câteva scrise în colaborare cu scriitori consacrați, care să apară într-un volum intitulat „În lumea mea (special edition)”.
Surprinzător, cineva chiar mi-a răspuns! (încă mai am poezia trimisă de Emilian pe undeva prin mailuri).
Doar că, de atunci, s-au schimbat multe: am început să abordez alte teme și să realizez cât de complicat e să lansezi un volum colectiv (cu toate că nu am renunțat la idee).
Aș încerca să nu mai fiu atât de speriat de poeziile fără rimă, și nici să o forțez. Este un timp pentru rimă, un timp pentru vers alb. Nu înseamnă că versurile care nu rimează sunt mai puțin valoroase.
Să intru în Cărturești și să îmi văd cartea pe unul dintre rafturi.
Să intre în Cărturești și să își vadă cartea pe unul dintre rafturi 🙂
De-abia acum am realizat cât de greu este să ajungi cu cartea în librării, mai ales dacă nu ai publicat alături de o editură de renume. Până acum, am reușit să găsim o soluție pentru a sări peste obstacolele și costurile publicării tradiționale: self-publishing. Poate că acesta este următorul pas: să luăm acele cărți și să le introducem, cumva, în librăriile fizice, mai aproape de cititori.
Să fie mai selectiv și să lase tot ceea ce scrie să se „coacă”. Nu se întâmplă nimic dacă nu publici tot ce scrii. Cu toate că, pe moment, fiecare poezie pare groundbreaking, doar timpul cerne ceea ce este cu adevărat valoros de versurile ce rămân mai mult timp în drafturi.
Nu înseamnă că sunt pierdute, ci că au nevoie de mai mult trăit, de mai multă experiență care să le susțină și să le ridice la statut de artă.